Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Reclame

Astăzi, în autobuz…


Parcul Herăstrău. În autobuz, urcă doi tipi. Miros a băutură și discută despre fete. Unul din ei se plânge că nu-i ajunge timpul pentru a-l împărți cu fetele… În weekend așteaptă două fete. De unde? Nu știu. Probabil din provincie. Celălalt îl întreabă pe care din cele două fete o poate lua la el, acasă? ”Ia-le pe amândouă, dacă poți! Nu se lasă niciuna.” A venit, neîntârziat, replica.

Cugetari de weekend


În weekend-ul acesta am fost un nostalgic. M-am lăsat purtat de curajul de a mă-ntoarce în trecut, pentru a vizita amintirile uneori dureroase ale acelor persoane care mi-au oferit cândva semnificaţii profunde. Am privit prelung în ochii care nu se mai văd ale fiinţelor ce mi-au fost cândva respiraţiile calde şi care au intrat prematur, de vii, în cavourile existenţei mele. Pentru că, nu-i aşa, avem multe cavouri în care îi înmormântăm de vii pe cei care ne displac, care ne sunt antipatici, cei cu care nu dorim să ne intersectăm nici din întâmplare şi cu care să irosim câteva minute.   

Ochii calzi de altădată trădează acum răceală şi nepăsare, realităţi ce nu mai dor în prezent ci doar ating cicatricile realizate de chirurgul Timp sau Dumnezeu. Asemeni lor, sunt şi eu o fiinţă cu ochii ce răspândeşte scântei reci împrejur. Sunt scântei ce nu mai pot naşte relaţii, afecte, iubiri sau ataşamente. Îmi dau seama că mulţi suntem simple scântei ce contrastează cu întunericul nopţii reci, dar care nu ar mai putea fecunda ovulul iubirii de celălalt. Şi totuşi…  

Am răscolit prin teancul de scrisori tăcut şi neatins de mult timp. Am găsit plicurile ce ascundeau zeci de pagini încărcate cu sensibilitate şi-un dor nespus sau incomplet spus al revederii. Spicuind printre rânduri, cuvintele altădată calde mi-au apărut acum reci, îngheţate de timpul anilor trecuţi, de iernile noastre şi de cele ale naturii. Cât de schimbători suntem! Cât de uşor ne putem schimba vocabulele superbe din scrisori cu care ne flatam odinioară, în altele, găsite acum în suflet şi care sunt undeva la periferia umanului din noi, trădând o răceală ce-aproape-ar putea să ucidă. Cât de uşor ne putem transforma sensibilitatea noastră în insensibilitate! Cât de lesne am putea rupe o relaţie pe care o cultivăm în prezent deoarece celălalt s-ar putea găsi într-un moment ce nu-l ajută să ne satisfacă ego-ul hulpav, fără a ne mai gândi la pustiul de după, la ce va rămâne în urma paşilor noştri marcând urmele depărtării şi părăsirii. Şi asta pentru ce?! Pentru a ne zgâria dureros sufletele şi a face o dezordine nedorită în lumile noastre interioare. Pentru mai ce?! Pentru a fii din nou singuri şi fără a mai da socoteală celuilalt de noi înşine. Probabil pentru a fi mai singuri decât am fost înainte de a întâlni persoana aceea căreia i-am spus că trebuie să tăiem nodul gordian prin despărţire. Asta fiindcă suntem o generaţie de tineri incapabilă de luptă şi de a trata plictisul ce s-a mutat chiar între noi, fără a mai căuta să înţelegem ce l-a favorizat, pentru a-l extirpa. Suntem o generaţie de tineri căsătorită cu tehnica electronică şi nu numai, o generaţie pentru care realul pierde în faţa virtualului, a imaginarului poleit cu o frumuseţe falsă, cu toate că cel din urmă nu ne oferă satisfacţia primului. Nu cred că sunt singurul care a auzit spunându-se că nu mai există dragoste între tineri, că tinerii nu se mai iubesc, că Romeo şi Julieta contemporană au decedat înainte de a se naşte.  

Îmi dau seama că fără Dumnezeu suntem sortiţi eşecului relaţional. Fără schimbarea făcută de El în vieţile noastre imperfecte, fără naştere din nou şi regenerare, fără un nou început şi fără sfinţire ne numim Neica Nimeni, pierduţi asemeni unei maşini fără GPS sau hartă pe străduţele bucureştene, sau asemeni unui vas pe mare fără busolă sau mai ştiu eu ce aparat performant pentru orientare. În absenţa Sa ne vom epuiza mai devreme sau mai târziu rezervorul de combustibil necesar într-o relaţie şi vom rămâne rezervoare ce vor suna a gol.

Pe scurt, nihil sine Deo! Dar, din nefericire, vom uita rapid de asta ca de o teorie din matematicile urâte pe care le uram în timpul liceului. Şi, doritori înfocaţi ai cuiva, ai unei persoane care să existe numai pentru noi, care să ne asculte ecoul prelung al sufletului ce tânjeşte după comuniune, după comuniunea cu un alt suflet,  trăim ai nimănui, pierduţi în spaţiul acestei existenţe seculare, în acest „paradis al nebunilor”, vorba teologului ortodox canadian Serafim Roz.