În copilărie, lacrimile mele izvorau din izvorul abia inaugurat. Orice experiență dureroasă conecta sufletul meu la rezervorul de lacrimi și le pompa spre ferestrele sale, spre ochii ce rămâneau, uneori, orbiți de-atâtea lacrimi. Pentru că da, am fost un copil plângăcios pe care lacrimile îl detensionau și parcă îmi spălau sufletul. Acum plânsul are același efect asupra mea. Mă ajută să mă descarc și să o iau de la capăt, cu șanse minime de a ajunge la Spitalul 9. Nu râdeți: oamenilor care țin în ei tensiunile, frustrările, supărările, neajunsurile, părăsirile etc., le crește pericol unui dez-echilibru psihologic.
Acum, la 30 de ani, realizez că în izvorul meu nu prea mai sunt lacrimi. Sau, probabil mai sunt, dacă nu le-am epuizat pe toate, or conductele sufletești s-au obturat într-așa hal, încât abundența de lacrimi din anii copilăriei a rămas istorie. Când scriu asta, nu vreau să fiu perceput greșit: experiențele din anii copilăriei nu sunt mai dramatice ca cele de acum, sau, cele de acum, care provoacă lacrimi, nu sunt mai puțin dureroase decât cele din primii ani de viață. Dimpotrivă. Cele de acum – unele din ele – conțin o încărcătură emoțională negativă sporită. Ceea ce e diferit acum de perioada timpurie a vieții, este capacitatea crescută de a face față la experiențele nedorite majore (decesul unei persoane dragi, părăsirea de persoana care ți-a declarat iubirea etc.) și sensibilitatea la experiențe, diminuată. Fiindcă da, am devenit mai puțin sensibil, mai rezistent la ce mi se întâmplă neplăcut. Asta e o trăsătură masculină necesară. Și asta este în avantajul meu. Fiindcă nu îmi mai permit să plâng ore în șir. Am obiective și acțiuni trasate pe care trebuie să le îndeplinesc, nefiind nimeni în locul meu care să le poată îndeplini.
Oricum, cele mai dificile nu sunt lacrimile. Ci imposibilitatea de a spune ce ți se întâmplă, fiindcă nu e nimeni în proximitatea ființei tale, jumătatea ta, cea care te-ar putea consola și proteja cu afecțiunea ei în astfel de momente, fiind inexistentă. Nu-ți rămâne decât dialogul cu Dumnezeu, dar, acesta nu e decât complementar, fiindcă tu ai nevoie de cineva care să se încalțe pentru câteva clipe în papucii tăi. Și chiar dacă nu face pași cu ei, măcar să-ți dea această impresie. Altfel, plângi și te simți asemeni unui om singur în jungla urbană impersonală, stranie, rece și lipsită de afecțiune, lângă oamenii ce sunt simple mașinării ce seamănă cu tine prin structura și înfățișarea fizică, dar sunt total depărtați de tine și de nucleul ascuns, intim, al ființei tale din universul tău interior, care suferă.
Nu e o rușine să plângi, iar cine surâde și nu înțelege acest fel de exteriorizare, acest limbaj de comunicare ce provine din miezul galaxiei interioare a fiecărei ființe, este superficial și inconștient. Nu se cunoaște pe sine, nici nu este capabil să-i cunoască și să-i înțeleagă pe alții.
Când e necesar, plângi. Chiar dacă ești bărbat sau femeie. Pune toate semafoarele din intersecțiile lăuntrice pe culoarea verde și lasă universul interior să pompeze din adânc, din rezervoarele proprii, lacrimile ce te vor elibera și vei deveni mai liniștit(ă).
cezar pesclevei 